Despre Lacul Bicaz
Lacul Izvorul Muntelui
Descoperă universul lacului Bicaz
“Dacă florile și-ar dărui oameni la fel cum oamenii își oferă flori, de unde ar fi tăiați oamenii?.”
Nechita Stănescu
Informații generale
Lacul Izvorul Muntelui, cunoscut și ca Lacul Bicaz, este un lac artificial situat pe râul Bistrița din România, în Carpații Orientali, la o distanță de 4 km de orașul Bicaz, județul Neamț. Acest lac alungit, orientat de la nord-vest spre sud-est, acoperă o suprafață de 32,6 km². A fost format în urma construcției unui baraj între anii 1950 și 1960, care alimentează o hidrocentrală de 210 MW. Construcția barajului a implicat strămutarea a 22 de sate și a schimbat drastic peisajul natural. În 2000, lacul a fost declarat rezervație naturală acvatică.
Lacul este ocolit de șoseaua națională DN15, care leagă Piatra Neamț de Toplița. Are o direcție generală de la nord-vest spre sud-est, cu zone frecvente de extindere laterală, cea mai importantă fiind pe râul Bistricioara (aproximativ 3 km). În medie, lacul are o lungime de 35 km, un perimetru de 71 km, o suprafață de 32,6 km² și un volum maxim de apă de 1.250 milioane m³. Este al doilea lac artificial ca mărime din România și al treilea ca înălțime. Diferența dintre cota maximă (516 m altitudine) și cea minimă (434 m altitudine) este de 82 m, în funcție de regimul de exploatare. Geologic, amenajarea se află în zona flișului Carpaților Orientali.
Există două captări secundare la Tașca și Izvoru Muntelui, care deviază apa râurilor Bicaz și pârâului Izvorul Muntelui în lacul principal. Captarea de la Tașca este în spatele unui baraj de tip stăvilar cu două câmpuri deversoare echipate cu 2 stavile segment cu clapetă. Este limitată de un dig lateral cu o lungime de 1,3 km și un dig de pământ lung de 60 m în frontul de retenție, care se închide în versantul stâng. Priza de apă continuă cu o galerie de derivație cu diametrul de 0,4 m și o lungime de 9845 m, care asigură debitul de servitute. A doua captare (de tip tirolez, debit instalat de 2,4 mc/s) este instalată la traversarea galeriei de derivație de către pârâul Izvorul Muntelui, cu dirijarea acestuia direct în galerie (conductă îngropată cu diametrul de 3 m și lungime de 150 m). Debitul normal de transport al derivației la nivelul normal de retenție al lacului este de 15 m3/sec.
Apa acumulată este folosită pentru producerea de energie electrică în centrala hidroelectrică „Bicaz-Stejaru”, pentru alimentarea fabricii de ciment din localitate și pentru alte cerințe din aval. Concepția acumulării permite, la nevoie, mărirea volumului acesteia la aproximativ 31 milioane m3 prin înlocuirea digului longitudinal de la malul drept cu un dig transversal în frontul de retenție.
De asemenea Lacul Bicaz este un sit arheologic magnific cu multe descoperiri tocmai de la Eneolitic, pentru o lectura complexa va recomandam cartea CERCETĂRI ARHEOLOGICE ŞI ISTORICE DIN ZONA LACULUI DE ACUMULARE BICAZ ce se afla in biblioteca muzeului arheologic piatra neamt sau poate fi gasita online la aceasta adresa [Click aici pentru a merge la PDF].
Lacul este ocolit de șoseaua națională DN15, care leagă Piatra Neamț de Toplița. Are o direcție generală de la nord-vest spre sud-est, cu zone frecvente de extindere laterală, cea mai importantă fiind pe râul Bistricioara (aproximativ 3 km). În medie, lacul are o lungime de 35 km, un perimetru de 71 km, o suprafață de 32,6 km² și un volum maxim de apă de 1.250 milioane m³. Este al doilea lac artificial ca mărime din România și al treilea ca înălțime. Diferența dintre cota maximă (516 m altitudine) și cea minimă (434 m altitudine) este de 82 m, în funcție de regimul de exploatare. Geologic, amenajarea se află în zona flișului Carpaților Orientali.
Există două captări secundare la Tașca și Izvoru Muntelui, care deviază apa râurilor Bicaz și pârâului Izvorul Muntelui în lacul principal. Captarea de la Tașca este în spatele unui baraj de tip stăvilar cu două câmpuri deversoare echipate cu 2 stavile segment cu clapetă. Este limitată de un dig lateral cu o lungime de 1,3 km și un dig de pământ lung de 60 m în frontul de retenție, care se închide în versantul stâng. Priza de apă continuă cu o galerie de derivație cu diametrul de 0,4 m și o lungime de 9845 m, care asigură debitul de servitute. A doua captare (de tip tirolez, debit instalat de 2,4 mc/s) este instalată la traversarea galeriei de derivație de către pârâul Izvorul Muntelui, cu dirijarea acestuia direct în galerie (conductă îngropată cu diametrul de 3 m și lungime de 150 m). Debitul normal de transport al derivației la nivelul normal de retenție al lacului este de 15 m3/sec.
Apa acumulată este folosită pentru producerea de energie electrică în centrala hidroelectrică „Bicaz-Stejaru”, pentru alimentarea fabricii de ciment din localitate și pentru alte cerințe din aval. Concepția acumulării permite, la nevoie, mărirea volumului acesteia la aproximativ 31 milioane m3 prin înlocuirea digului longitudinal de la malul drept cu un dig transversal în frontul de retenție.
De asemenea Lacul Bicaz este un sit arheologic magnific cu multe descoperiri tocmai de la Eneolitic, pentru o lectura complexa va recomandam cartea CERCETĂRI ARHEOLOGICE ŞI ISTORICE DIN ZONA LACULUI DE ACUMULARE BICAZ ce se afla in biblioteca muzeului arheologic piatra neamt sau poate fi gasita online la aceasta adresa [Click aici pentru a merge la PDF].
BARAJUL BICAZ
Barajul Bicaz, un baraj de greutate construit din beton, leagă Muntele Gicovanu cu Obcina Horștei. Este situat în amonte de confluența pârâului Izvorul Muntelui cu Bistrița. Construit între anii 1950 și 1960, barajul are o înălțime de 127 m, o lungime de 435 m la coronament și o lățime maximă la bază de 119 m (la nivelul blocurilor deversoare) și 115 m (la nivelul blocurilor nedeversoare). Din punct de vedere geologic, este situat într-o zonă dominată de gresii silicioase (gresie de Tarcău), cu straturi de șisturi argiloase și un strat de conglomerate. Terenul de fundație era puternic fisurat.
Structura barajului include 30 de blocuri înălțime (ploturi), separate prin rosturi etanșate amonte cu pene de beton armat și tole de cupru. Barajul este traversat de galerii, puțuri de aerisire și nișe de vizitare. În interiorul său sunt încăperi care adăpostesc instalații de acționare și comandă, echipamente de urmărire, monitorizare seismică și comportare a fiecărui element. La partea superioară se găsesc patru câmpuri deversoare de 11,5 m lățime, prevăzute pentru o lamă de apă de 7 m înălțime (echipate cu stavile segment de 6 m) și patru goliri de fund echipate cu vane plane (2,50 m diametru) în ochelari, dispuse în serie.
Consolidarea rocii, puternic fisurate la bază, s-a realizat prin injecții cu ciment de 10–20 m adâncime. Pentru a evita încovoierile straturilor situate în aval de corpul barajului, acesta a fost prevăzut cu un pinten de 4–6 m adâncime în zona blocurilor înalte (7–24), dimensionat astfel încât să distribuie în adâncime eforturile tangențiale. Pentru a reduce subpresiunile în fundație, s-au realizat foraje de drenaj cu o adâncime de 30 m. Pentru a minimiza infiltrațiile sub baraj, s-a realizat un voal de etanșare la piciorul amonte al acestuia (prelungit în lateral 40 m pe versantul drept și 60 m pe cel stâng), format de 3 rânduri de foraje pe blocurile centrale (5–25, 60 m adâncime medie) și 2 rânduri pe cele laterale (1–4 și 26–30, 70 m adâncime medie de forare). În aval, adâncimea medie a forajelor a fost de 90 m.
Structura barajului include 30 de blocuri înălțime (ploturi), separate prin rosturi etanșate amonte cu pene de beton armat și tole de cupru. Barajul este traversat de galerii, puțuri de aerisire și nișe de vizitare. În interiorul său sunt încăperi care adăpostesc instalații de acționare și comandă, echipamente de urmărire, monitorizare seismică și comportare a fiecărui element. La partea superioară se găsesc patru câmpuri deversoare de 11,5 m lățime, prevăzute pentru o lamă de apă de 7 m înălțime (echipate cu stavile segment de 6 m) și patru goliri de fund echipate cu vane plane (2,50 m diametru) în ochelari, dispuse în serie.
Consolidarea rocii, puternic fisurate la bază, s-a realizat prin injecții cu ciment de 10–20 m adâncime. Pentru a evita încovoierile straturilor situate în aval de corpul barajului, acesta a fost prevăzut cu un pinten de 4–6 m adâncime în zona blocurilor înalte (7–24), dimensionat astfel încât să distribuie în adâncime eforturile tangențiale. Pentru a reduce subpresiunile în fundație, s-au realizat foraje de drenaj cu o adâncime de 30 m. Pentru a minimiza infiltrațiile sub baraj, s-a realizat un voal de etanșare la piciorul amonte al acestuia (prelungit în lateral 40 m pe versantul drept și 60 m pe cel stâng), format de 3 rânduri de foraje pe blocurile centrale (5–25, 60 m adâncime medie) și 2 rânduri pe cele laterale (1–4 și 26–30, 70 m adâncime medie de forare). În aval, adâncimea medie a forajelor a fost de 90 m.
ISTORIC
Construcția complexului hidroenergetic a luat în considerare trei amplasamente pentru baraj. Primul proiect pentru acest complex hidroenergetic a fost realizat de inginerul român Dimitrie Leonida în 1908, lucrare cu care a obținut diploma de Inginer electrotehnist la Școala Politehnică din Berlin – Charlottenburg. Au urmat alte variante de proiect, dar lipsa finanțării a amânat realizarea acestuia până după cel de-Al Doilea Război Mondial. Atunci, nevoia de energie pentru dezvoltarea industriei grele a determinat demararea proiectului. Pe baza studiilor Institutului de Studii și Proiectări Energetice București realizate în perioada 1949-1950, s-a decis amenajarea hidroenergetică complexă a râului Bistrița, având ca punct de plecare și bază construcția barajului care urma să fie numit inițial Vladimir Ilici Lenin, nume care a deranjat localnicii deoarece URSS nu a avut nici o implicare.
Baza tehnologică a utilajelor a fost asigurată de excavatoare SE sovietice, autobasculante cehoslovace Tatra și drăgi sovietice. Energia electrică a fost asigurată inițial de o uzină Diesel de 6 MW, până la interconectarea în sistemul energetic național. Activitatea de construcție s-a desfășurat cu rigurozitate, iar materialele folosite au fost de calitate.
Lucrările au început în toamna anului 1950, cu trei șantiere amplasate la intrarea și respectiv ieșirea tunelului de aducțiune (satele Cârnu și Stejaru) și în zona viitorului baraj (în apropierea confluenței Bistriței cu pârâul Izvorul Muntelui). În primăvara lui 1951 a fost deviat cursul apelor Bistriței printr-un sistem de diguri dispuse longitudinal, începând și activitatea de străpungere a muntelui Botoșanu și construcție a tunelului. Agregatele pentru beton au fost extrase prin hidromecanizare cu ajutorul a trei drage refulante de la balastiera din zona Cârnu. În 1953 au fost puse în funcțiune pe plan local fabricile de ciment și betoane, iar activitatea de turnare propriu-zisă a corpului principal a demarat în 1956. La 1 iulie 1960 porțile barajului s-au închis.
Galeria de aducțiune a fost executată în condiții geologice foarte dificile, implicând atât înfruntarea unor presiuni ale apelor de infiltrație foarte mari cât și infiltrații cu gaze pe aproape o treime din lungime. Străpungerea s-a făcut pe 11 decembrie 1955.
Nici construcția hidrocentralei situată pe terasa aluvională superioară a Bistriței – prima centrală de mare putere realizată în România – nu a fost scutită de evenimente neplăcute, ajungându-se până la inundarea acesteia. Interconectarea uzinei electrice s-a realizat cu începere din 1957 când a fost pusă în funcțiune linia de 110 kV care venea de la Roman. Trei ani mai târziu la sfârșitul verii sunt puse în funcțiune și liniile de 110 kV care mergeau spre Suceava și Fălticeni. Prima turbină pornea câteva luni mai târziu.
Cu un an înainte de finalizarea barajului, au pornit lucrările în aval de acesta pentru realizarea celorlalte amenajări hidroenergetice.
În 1980 s-a finalizat și captarea secundară a râului Bicaz în lacul principal – prin construcția la Tașca a unui baraj și a galeriei de aducțiune derivată din acumularea nou constituită.
Planul de exploatare a lacului s-a făcut pe baza observațiilor hidrologice desfășurate într-o perioadă de trei decenii (1919-1939). Gospodărirea apelor acumulate este prevăzută pentru două ipoteze: predominența folosirii apelor pentru nevoile energetice (nevoile de irigații și alimentare cu apă fiind satisfăcute de debitele turbinate conform necesităților energetice) și predomină folosința apei pentru nevoile de irigații (stocul evacuat crește în perioada de vegetație, reținându-se un stoc minim de apă pentru hidrocentrala).
Baza tehnologică a utilajelor a fost asigurată de excavatoare SE sovietice, autobasculante cehoslovace Tatra și drăgi sovietice. Energia electrică a fost asigurată inițial de o uzină Diesel de 6 MW, până la interconectarea în sistemul energetic național. Activitatea de construcție s-a desfășurat cu rigurozitate, iar materialele folosite au fost de calitate.
Lucrările au început în toamna anului 1950, cu trei șantiere amplasate la intrarea și respectiv ieșirea tunelului de aducțiune (satele Cârnu și Stejaru) și în zona viitorului baraj (în apropierea confluenței Bistriței cu pârâul Izvorul Muntelui). În primăvara lui 1951 a fost deviat cursul apelor Bistriței printr-un sistem de diguri dispuse longitudinal, începând și activitatea de străpungere a muntelui Botoșanu și construcție a tunelului. Agregatele pentru beton au fost extrase prin hidromecanizare cu ajutorul a trei drage refulante de la balastiera din zona Cârnu. În 1953 au fost puse în funcțiune pe plan local fabricile de ciment și betoane, iar activitatea de turnare propriu-zisă a corpului principal a demarat în 1956. La 1 iulie 1960 porțile barajului s-au închis.
Galeria de aducțiune a fost executată în condiții geologice foarte dificile, implicând atât înfruntarea unor presiuni ale apelor de infiltrație foarte mari cât și infiltrații cu gaze pe aproape o treime din lungime. Străpungerea s-a făcut pe 11 decembrie 1955.
Nici construcția hidrocentralei situată pe terasa aluvională superioară a Bistriței – prima centrală de mare putere realizată în România – nu a fost scutită de evenimente neplăcute, ajungându-se până la inundarea acesteia. Interconectarea uzinei electrice s-a realizat cu începere din 1957 când a fost pusă în funcțiune linia de 110 kV care venea de la Roman. Trei ani mai târziu la sfârșitul verii sunt puse în funcțiune și liniile de 110 kV care mergeau spre Suceava și Fălticeni. Prima turbină pornea câteva luni mai târziu.
Cu un an înainte de finalizarea barajului, au pornit lucrările în aval de acesta pentru realizarea celorlalte amenajări hidroenergetice.
În 1980 s-a finalizat și captarea secundară a râului Bicaz în lacul principal – prin construcția la Tașca a unui baraj și a galeriei de aducțiune derivată din acumularea nou constituită.
Planul de exploatare a lacului s-a făcut pe baza observațiilor hidrologice desfășurate într-o perioadă de trei decenii (1919-1939). Gospodărirea apelor acumulate este prevăzută pentru două ipoteze: predominența folosirii apelor pentru nevoile energetice (nevoile de irigații și alimentare cu apă fiind satisfăcute de debitele turbinate conform necesităților energetice) și predomină folosința apei pentru nevoile de irigații (stocul evacuat crește în perioada de vegetație, reținându-se un stoc minim de apă pentru hidrocentrala).
Munca forțată și dislocarea așezărilor
Între 10.000 și 15.000 de persoane au contribuit la construcția barajului, a tunelului de aducțiune și a uzinei electrice. Pentru a asigura forța de muncă necesară, au fost aduși deținuți politici organizați în Colonii de Muncă. Aceștia au fost organizați în două lagăre. Primul, situat la Dodeni, în locul actualei stații de transformare de la Cojusna, a găzduit pe cei care au lucrat la corpul barajului și în partea amonte a tunelului de aducțiune. Al doilea, situat în cartierul Ciungi, în locul actualului stadion din Bicaz, a găzduit pe cei care au lucrat la terasamentul căii ferate care venea de la Piatra Neamț și la construcția gării din Bicaz. Numeroase accidente, soldate cu decese și răniți, au avut loc în rândul deținuților, care au fost supuși unor condiții dure și lipsiți de experiență.
La construcție a lucrat pe șantierele de la Tunel Intrare și Baraj până la finalul anului 1959 un detașament de 1200 de militari ai muncii. Alți 400 au lucrat la construcția fabricii de ciment și la hidrocentrala de la Stejaru.
Realizarea construcției a necesitat strămutarea parțială sau totală a 22 de sate. Unele dintre acestea, cum ar fi Răpciune, Cârnu, Rețeș, au dispărut complet. Au fost strămutați peste 18.000 de locuitori din aproape 2.300 de gospodării. Două cimitire care urmau să fie îngropate de ape, au fost de asemenea mutate. Preoții satelor Hangu și Fârțagi, au început cu un an înainte de inaugurarea barajului să-și îndemne enoriașii la slujba de duminică, să-și mute morții în noul cimitir de pe Dealul Chirițenilor. Astfel a luat naștere ceea ce avea mai târziu să se numească „Drumul Morților” – drumul pe care au fost transportate osemintele.
„Barajul a fost închis într-o seară a lui iunie 1960. Satenii își mutaseră deja morții în deal la Chirițeni. Chiar și cei neidentificați au fost reînhumați într-o groapă comună” —Învățătorul Teoctist Galinescu din Chirițeni
Asociația Foștilor Deținuți Politici din România – Filiala Neamț – a ridicat la capătul barajului, o cruce comemorativă pentru cei care, obligați fiind să muncească la acest edificiu, au suferit și/sau au decedat.Construcția complexului hidroenergetic a fost imortalizată pe pânză de cea care a fost numită „doamna acuarelei românești”, pictorița Iulia Hălăucescu. Aproximativ 200 de tablouri constituie Epopeea Bicazului așa cum a fost trăită de martorii oculari, jumătate din acestea fiind expuse. Aflată printre cei care spărgeau stânci și turnau betoane, pictorița a reușit să surprindă o istorie îngropată apoi de ape. Printre lucrările neexpuse în perioada comunistă se numără cele precum „Cultul morților”, care descrie stramutarea osemintelor din Cimitirul Hangu „în deal” la Chirițeni.
La construcție a lucrat pe șantierele de la Tunel Intrare și Baraj până la finalul anului 1959 un detașament de 1200 de militari ai muncii. Alți 400 au lucrat la construcția fabricii de ciment și la hidrocentrala de la Stejaru.
Realizarea construcției a necesitat strămutarea parțială sau totală a 22 de sate. Unele dintre acestea, cum ar fi Răpciune, Cârnu, Rețeș, au dispărut complet. Au fost strămutați peste 18.000 de locuitori din aproape 2.300 de gospodării. Două cimitire care urmau să fie îngropate de ape, au fost de asemenea mutate. Preoții satelor Hangu și Fârțagi, au început cu un an înainte de inaugurarea barajului să-și îndemne enoriașii la slujba de duminică, să-și mute morții în noul cimitir de pe Dealul Chirițenilor. Astfel a luat naștere ceea ce avea mai târziu să se numească „Drumul Morților” – drumul pe care au fost transportate osemintele.
„Barajul a fost închis într-o seară a lui iunie 1960. Satenii își mutaseră deja morții în deal la Chirițeni. Chiar și cei neidentificați au fost reînhumați într-o groapă comună” —Învățătorul Teoctist Galinescu din Chirițeni
Asociația Foștilor Deținuți Politici din România – Filiala Neamț – a ridicat la capătul barajului, o cruce comemorativă pentru cei care, obligați fiind să muncească la acest edificiu, au suferit și/sau au decedat.Construcția complexului hidroenergetic a fost imortalizată pe pânză de cea care a fost numită „doamna acuarelei românești”, pictorița Iulia Hălăucescu. Aproximativ 200 de tablouri constituie Epopeea Bicazului așa cum a fost trăită de martorii oculari, jumătate din acestea fiind expuse. Aflată printre cei care spărgeau stânci și turnau betoane, pictorița a reușit să surprindă o istorie îngropată apoi de ape. Printre lucrările neexpuse în perioada comunistă se numără cele precum „Cultul morților”, care descrie stramutarea osemintelor din Cimitirul Hangu „în deal” la Chirițeni.
Hidrocentrala
Hidrocentrala „Dimitrie Leonida”, situată la 15 km în aval de baraj, în satul Stejaru din comuna Pângărați, este o centrală de înaltă cădere cu lac de acumulare și derivație sub presiune (galerie de aducțiune), castel de echilibru, conducte forțate, distribuitoare, uzină electrică, bazin de liniștire și canal de fugă. Căderea brută utilizată este de 149 m, 94 m datorită barajului și 55 m prin tăierea buclei râului între Izvorul Muntelui și Stejaru de către derivație.
Centrala, de tip semiaerian, cuprinde 6 grupuri generatoare cu turbine Francis cu ax vertical, dintre care 4 cu o putere instalată de 27,50 MW și 2 de 50 MW (total 210 MW). Două poduri rulante de 125 tone sarcină asistă manevrarea agregatelor. Evacuarea apei se face în aval printr-un bazin de liniștire, de unde ajunge în lacul Pângărați printr-un canal de fugă de 1.185 m. Stația electrică exterioară are tensiunea de livrare de 110/220 KV.
Galeria tunelului de aducțiune al apei (4.655 m lungime, Ø interior de 7 m), străbate muntele Botoșanu și se întinde între cele 4 deschideri ale prizei de apă și hidrocentrala aflată la 15 km distanță în aval pe firul Bistriței. Tunelul are un strat interior din beton armat și unul exterior din beton simplu, cei 424 m finali ai galeriei fiind blindați cu tolă metalică. De la tunel la conductele forțate, joncțiunea se face printr-o piesă metalică de 60 t de tip pantalon de 14,2 m, înglobată într-un masiv de beton. Conductele, care conduc apa la turbine, sunt în număr de 2, sunt încastrate în două masive de ancoraj, au diametrul de 4.2 – 3.8 m și căderea de 90 m, au o porțiune aeriana oblică și una subterană orizontală și sunt vizibile de pe DN15. Conducta din dreapta alimentează cele 4 turbine mici iar cea stângă pe cele 2 mari. Pe fiecare fir al conductei în aval de piesa pantalon sunt montate în serie doua vane de tip fluture (de siguranță respectiv de manevră).
Castelul de echilibru, amplasat pe axul tunelului, este format dintr-o cameră aeriană superioară (înălțime 17 m și diafragmă cu Ø interior de 33 m) și un puț (adâncime de 70 m și Ø interior de 23 m). Cu scopul disipării energiei, fundul castelului are o geometrie cu vute laterale.
Geologic, priza de apă este situată într-o zonă de șisturi negre, iar restul (conducta de derivație, castelul de echilibru, casa vanelor, conducta forțată și hidrocentrala) într-una de sedimente marno-argiloase.
În decursul timpului, centrala electrică a beneficiat de diverse activități de reparații, înlocuiri de subansamble, optimizări ale echipamentelor de automatizare și modernizări de echipamente. Un proiect mai amplu bazat pe finanțare de la Banca Europeană de Reconstrucție și Dezvoltare și Banca Mondială, intenționează o retehnologizare de amploare a uzinei, necesară funcționării la parametrii optimi pentru un nou ciclu de 3 decenii.Intențiile sunt de a înlocui atât cele 6 hidroagregate cât și de a reabilita echipamentele hidromecanice, electrice, sistemele de automatizare, comandă, protecție și SCADA, precum și părți din construcție.
Centrala, de tip semiaerian, cuprinde 6 grupuri generatoare cu turbine Francis cu ax vertical, dintre care 4 cu o putere instalată de 27,50 MW și 2 de 50 MW (total 210 MW). Două poduri rulante de 125 tone sarcină asistă manevrarea agregatelor. Evacuarea apei se face în aval printr-un bazin de liniștire, de unde ajunge în lacul Pângărați printr-un canal de fugă de 1.185 m. Stația electrică exterioară are tensiunea de livrare de 110/220 KV.
Galeria tunelului de aducțiune al apei (4.655 m lungime, Ø interior de 7 m), străbate muntele Botoșanu și se întinde între cele 4 deschideri ale prizei de apă și hidrocentrala aflată la 15 km distanță în aval pe firul Bistriței. Tunelul are un strat interior din beton armat și unul exterior din beton simplu, cei 424 m finali ai galeriei fiind blindați cu tolă metalică. De la tunel la conductele forțate, joncțiunea se face printr-o piesă metalică de 60 t de tip pantalon de 14,2 m, înglobată într-un masiv de beton. Conductele, care conduc apa la turbine, sunt în număr de 2, sunt încastrate în două masive de ancoraj, au diametrul de 4.2 – 3.8 m și căderea de 90 m, au o porțiune aeriana oblică și una subterană orizontală și sunt vizibile de pe DN15. Conducta din dreapta alimentează cele 4 turbine mici iar cea stângă pe cele 2 mari. Pe fiecare fir al conductei în aval de piesa pantalon sunt montate în serie doua vane de tip fluture (de siguranță respectiv de manevră).
Castelul de echilibru, amplasat pe axul tunelului, este format dintr-o cameră aeriană superioară (înălțime 17 m și diafragmă cu Ø interior de 33 m) și un puț (adâncime de 70 m și Ø interior de 23 m). Cu scopul disipării energiei, fundul castelului are o geometrie cu vute laterale.
Geologic, priza de apă este situată într-o zonă de șisturi negre, iar restul (conducta de derivație, castelul de echilibru, casa vanelor, conducta forțată și hidrocentrala) într-una de sedimente marno-argiloase.
În decursul timpului, centrala electrică a beneficiat de diverse activități de reparații, înlocuiri de subansamble, optimizări ale echipamentelor de automatizare și modernizări de echipamente. Un proiect mai amplu bazat pe finanțare de la Banca Europeană de Reconstrucție și Dezvoltare și Banca Mondială, intenționează o retehnologizare de amploare a uzinei, necesară funcționării la parametrii optimi pentru un nou ciclu de 3 decenii.Intențiile sunt de a înlocui atât cele 6 hidroagregate cât și de a reabilita echipamentele hidromecanice, electrice, sistemele de automatizare, comandă, protecție și SCADA, precum și părți din construcție.
Rezervația acvatică
Lacul Bicaz este clasificat ca un lac eutrof-oligotrof, cu caracteristici specifice precum volumul și suprafața mari, amplasarea într-o zonă montană cu altitudine medie, variații anuale de nivel de până la 25-30 m, existența unei stratificări termice datorate stagnării îndelungate a apei în cuveta lacului în prezența unor adâncimi mari și denudarea periodică a unei mari suprafețe de teren – aproximativ 1.500 ha – pe o durată de până la jumătate de an.
Zona se încadrează în treapta climatică montană moderat de caldă (cu o temperatură medie anuală de 7-7,5 °C), cu ierni blânde (temperatura medie a lunii ianuarie este de -4 până la -5 °C) și veri moderat de calde (temperatura medie a lunii iulie este de 16,5-17 °C), efecte ale particularităților legate de existența unei suprafețe mari de apă.
Prin Legea Nr.5 din 6 martie 2000 (privind aprobarea Planului de amenajare a teritoriului național – Secțiunea a III-a – arii protejate), a fost declarată o arie protejată cu statut de rezervație acvatică, de 150 de hectare. Arealul se află pe malul drept al acumulării, în zona Izvorul Alb.
Fauna apelor lacului include specii precum: babușcă, clean, lostriță, moioagă, mreană, oblete, păstrăv (indigen, de lac și curcubeu), porcușor, plătică, scobar.
Pe malul stâng, opus celui al rezervației, se află o crescătorie de păstrăv în localitatea Potoci, unde se găsește și Stațiunea de Cercetări Biologice „Petre Jitariu” care aparține de Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași. Stațiunea este dotată cu un batiscaf pentru cercetări, care a fost vizitat în 1993 de oceanograful Jacques-Yves Cousteau. În cadrul acestei stațiuni se află și un Laborator de evaluare a calității apei lacului de acumulare.
Zona se încadrează în treapta climatică montană moderat de caldă (cu o temperatură medie anuală de 7-7,5 °C), cu ierni blânde (temperatura medie a lunii ianuarie este de -4 până la -5 °C) și veri moderat de calde (temperatura medie a lunii iulie este de 16,5-17 °C), efecte ale particularităților legate de existența unei suprafețe mari de apă.
Prin Legea Nr.5 din 6 martie 2000 (privind aprobarea Planului de amenajare a teritoriului național – Secțiunea a III-a – arii protejate), a fost declarată o arie protejată cu statut de rezervație acvatică, de 150 de hectare. Arealul se află pe malul drept al acumulării, în zona Izvorul Alb.
Fauna apelor lacului include specii precum: babușcă, clean, lostriță, moioagă, mreană, oblete, păstrăv (indigen, de lac și curcubeu), porcușor, plătică, scobar.
Pe malul stâng, opus celui al rezervației, se află o crescătorie de păstrăv în localitatea Potoci, unde se găsește și Stațiunea de Cercetări Biologice „Petre Jitariu” care aparține de Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași. Stațiunea este dotată cu un batiscaf pentru cercetări, care a fost vizitat în 1993 de oceanograful Jacques-Yves Cousteau. În cadrul acestei stațiuni se află și un Laborator de evaluare a calității apei lacului de acumulare.
LEGENDE
Piatra Teiului sau Piatra Dracului
Piatra Dracului sau Piatra Teiului, situată la câțiva kilometri de stațiunea Durău și foarte aproape de coada lacului de acumulare Izvorul Muntelui, este o stâncă de mari dimensiuni care a captivat atenția localnicilor și a turiștilor de-a lungul anilor. Această formațiune naturală este considerată un monument al naturii și are statut de rezervație naturală. Stânca se înalță la aproximativ 23 de metri și este poziționată la o distanță relativ mică de nivelul apei, fiind vizibilă și de la distanță pentru cei care traversează viaductul de peste lacul de acumulare.
În jurul Pietrei s-au țesut multe legende de-a lungul timpului. Una dintre ele, provenind din secolul al XIX-lea și scrisă de Alecu Russo, povestește despre cum stânca își schimbă singură locul în fiecare noapte și cum, atunci când răul ajunge în zonă, focurile din satele învecinate se sting și animalele și viețuitoarele pământului tac. Aceeași legendă amintește despre un pariu făcut între Dumnezeu și diavol, în care acesta din urmă susține că va fura o parte chiar de pe Vârful Muntelui Ceahlău și că, într-o singură noapte, până la răsăritul soarelui, va deveni stăpân peste lume.
O altă legendă, preluată de Alexandru Vlahuță în lucrarea sa „România pitorească”, povestește despre Aghiuță care, de supărare pe culoarea aurie a Bistriței, a vrut să-i știrbească acest lucru pentru totdeauna. Astfel, Aghiuță a urcat cât de mult a putut pe culmile Ceahlăului și a rupt de acolo un „hărtan”, pe care l-a legat de „a fedeleșu” și l-a coborât pe timp de noapte către Bistrița. Însă sunetul cocoșilor l-a speriat de moarte, astfel că Aghiuță a început să fugă atât de tare încât a scăpat piatra în locul unde este găsită și astăzi.
Aceste legende fascinante adaugă un strat de mister și frumusețe la peisajul natural impresionant al zonei.
În jurul Pietrei s-au țesut multe legende de-a lungul timpului. Una dintre ele, provenind din secolul al XIX-lea și scrisă de Alecu Russo, povestește despre cum stânca își schimbă singură locul în fiecare noapte și cum, atunci când răul ajunge în zonă, focurile din satele învecinate se sting și animalele și viețuitoarele pământului tac. Aceeași legendă amintește despre un pariu făcut între Dumnezeu și diavol, în care acesta din urmă susține că va fura o parte chiar de pe Vârful Muntelui Ceahlău și că, într-o singură noapte, până la răsăritul soarelui, va deveni stăpân peste lume.
O altă legendă, preluată de Alexandru Vlahuță în lucrarea sa „România pitorească”, povestește despre Aghiuță care, de supărare pe culoarea aurie a Bistriței, a vrut să-i știrbească acest lucru pentru totdeauna. Astfel, Aghiuță a urcat cât de mult a putut pe culmile Ceahlăului și a rupt de acolo un „hărtan”, pe care l-a legat de „a fedeleșu” și l-a coborât pe timp de noapte către Bistrița. Însă sunetul cocoșilor l-a speriat de moarte, astfel că Aghiuță a început să fugă atât de tare încât a scăpat piatra în locul unde este găsită și astăzi.
Aceste legende fascinante adaugă un strat de mister și frumusețe la peisajul natural impresionant al zonei.
Baba Dochia
Baba Dochia, sau Baba Odochia, este un personaj central în mitologia românească. Există mai multe legende asociate cu acest personaj.
Una dintre cele mai cunoscute este legenda Traian și Dochia, culeasă de Gheorghe Asachi. În această poveste, Dochia, fiica regelui dac Decebal, este obiectul pasiunii lui Traian, cuceritorul Daciei. Refuzând avansurile lui Traian, Dochia se refugiază pe muntele Ceahlău, considerat sacru de daci. În cele din urmă, pentru a scăpa de Traian, îi cere ajutorul zeului suprem Zamolxes, care o transformă, împreună cu turma sa, în stâncă.
O altă legendă povestește despre Baba Dochia și fiul ei, Dragobete, care s-a căsătorit împotriva dorinței ei. Pentru a-și pedepsi nora, Baba Dochia îi dă acesteia un ghem de lână neagră și o trimite la râu să-l spele, spunându-i să nu se întoarcă până când lâna nu devine albă. Fata încearcă să spele lâna, dar, deși degetele ei încep să sângereze, culoarea lânii rămâne neagră. În cele din urmă, Domnul Iisus Hristos i se arată și îi dă o floare roșie, spunându-i să spele lâna cu ea. Fata face acest lucru și lâna devine albă. Auzind povestea fetei, Baba Dochia se înfurie, crezând că este primăvară, și pleacă în căutarea primăverii, îmbrăcată în nouă cojoace. Pe parcursul călătoriei, soarele puternic o face să-și scoată cojoacele, unul câte unul, până când rămâne fără niciunul. Vremea se schimbă brusc și Baba Dochia îngheață.
Una dintre cele mai cunoscute este legenda Traian și Dochia, culeasă de Gheorghe Asachi. În această poveste, Dochia, fiica regelui dac Decebal, este obiectul pasiunii lui Traian, cuceritorul Daciei. Refuzând avansurile lui Traian, Dochia se refugiază pe muntele Ceahlău, considerat sacru de daci. În cele din urmă, pentru a scăpa de Traian, îi cere ajutorul zeului suprem Zamolxes, care o transformă, împreună cu turma sa, în stâncă.
O altă legendă povestește despre Baba Dochia și fiul ei, Dragobete, care s-a căsătorit împotriva dorinței ei. Pentru a-și pedepsi nora, Baba Dochia îi dă acesteia un ghem de lână neagră și o trimite la râu să-l spele, spunându-i să nu se întoarcă până când lâna nu devine albă. Fata încearcă să spele lâna, dar, deși degetele ei încep să sângereze, culoarea lânii rămâne neagră. În cele din urmă, Domnul Iisus Hristos i se arată și îi dă o floare roșie, spunându-i să spele lâna cu ea. Fata face acest lucru și lâna devine albă. Auzind povestea fetei, Baba Dochia se înfurie, crezând că este primăvară, și pleacă în căutarea primăverii, îmbrăcată în nouă cojoace. Pe parcursul călătoriei, soarele puternic o face să-și scoată cojoacele, unul câte unul, până când rămâne fără niciunul. Vremea se schimbă brusc și Baba Dochia îngheață.
Lacul Roșu
Există două legende fascinante despre originea numelui Lacul Roșu, cunoscut și sub numele de Lacul Ucigaș.
Prima legendă povestește despre o surpare de teren care a dus la formarea lacului, acoperind un sat întreg și ucigând oameni și animale deopotrivă. Se spune că apa adunată s-a înroșit de la atâta sânge, de unde și numele de Lacul Roșu sau Lacul Ucigaș.
A doua legendă este o poveste de dragoste tragică între o fată frumoasă și un băiat bogat. Părinții băiatului nu erau de acord cu relația lor, așa că tinerii îndrăgostiți s-au refugiat în munte. Blestemele părinților au făcut ca o piatră să se rostogolească peste ei și să le curme viața. Se spune că lacul s-a înroșit de la sângele celor doi, și așa a rămas până în zilele noastre.
Cu toate acestea, în realitate, culoarea lacului provine de la argilele bogate în fier, aduse de Pârâul Roșu. De asemenea, rocile masivului Suhard, având culoarea roșie, se reflectă în apă, amplificând efectul vizual de culoare roșie a lacului. Așadar, în ciuda legendelor dramatice, originea culorii lacului are o explicație naturală și științifică.
Prima legendă povestește despre o surpare de teren care a dus la formarea lacului, acoperind un sat întreg și ucigând oameni și animale deopotrivă. Se spune că apa adunată s-a înroșit de la atâta sânge, de unde și numele de Lacul Roșu sau Lacul Ucigaș.
A doua legendă este o poveste de dragoste tragică între o fată frumoasă și un băiat bogat. Părinții băiatului nu erau de acord cu relația lor, așa că tinerii îndrăgostiți s-au refugiat în munte. Blestemele părinților au făcut ca o piatră să se rostogolească peste ei și să le curme viața. Se spune că lacul s-a înroșit de la sângele celor doi, și așa a rămas până în zilele noastre.
Cu toate acestea, în realitate, culoarea lacului provine de la argilele bogate în fier, aduse de Pârâul Roșu. De asemenea, rocile masivului Suhard, având culoarea roșie, se reflectă în apă, amplificând efectul vizual de culoare roșie a lacului. Așadar, în ciuda legendelor dramatice, originea culorii lacului are o explicație naturală și științifică.
Biserica de sub lac
Ruinele vechii biserici de la Hangu, care a fost odată cea mai grandioasă de pe Valea Muntelui, pot fi văzute din când în când ieșind la suprafața lacului de acumulare. În verile secetoase sau în iernile geroase, această imagine îi înfioară atât pe localnici, cât și pe turiștii care trec prin zonă.
Pentru a închide barajul de la Bicaz, comuniștii au strămutat peste 18.000 de oameni. În acest proces, care a început în anul 1956, au dispărut sate precum Reteș, Letești, Cârnu, iar părți din Răpciuni, Izvoru Alb, Hangu, Buhalnița, Secu și Poiana Largului au fost rupte.
Cu un an înainte de inaugurarea barajului, pe 1 iulie 1960, preoții satelor Hangu și Fârțagi au început să-și îndemne enoriașii, la slujba de duminică, să-și mute morții în noul cimitir de pe Dealul Chirițenilor. Acesta a fost începutul a ceea ce avea să fie numit mai târziu „Drumul Morților” – drumul pe care au fost transportate osemintele.
Rămășițele bisericii de la Hangu, de pe fundul lacului de acumulare Izvorul Muntelui, au în spate o poveste tragică din primăvara anului 1959, când comuniștii erau în plin proces de strămutare a locuitorilor din vetrele satelor ce urmau să devină cuva lacului de acumulare.
Lucrările la acest lăcaș au început în anul 1922 și au durat aproape 30 de ani. La ridicarea bisericii s-a folosit beton armat cu șine de fier, luate de la o cale ferată forestieră dezafectată după Primul Război Mondial. Se spune că acesta a fost unul dintre motivele pentru care biserica nu a putut fi dezafectată și transportată în altă zonă, așa cum s-a procedat cu alte lăcașuri din zonă.
În mai 1951, biserica a fost sfințită, având hramul Înălțarea Domnului. A funcționat doar opt ani, pentru că progresul era considerat mult mai important decât religia. Pe 22 mai 1959, biserica a fost dinamitată, sub privirile îngrozite ale localnicilor.
Se spune că dacă ar fi întârziat cu o zi dinamitarea bisericii Hangu, aceasta ar fi fost salvată, deoarece preotul Mihai Coroamă obținuse aprobarea ca lăcașul să rămână în picioare. Tot în legendele locului se vorbește că cei doi ingineri care s-au ocupat cu operațiunea de dinamitare a bisericii au sfârșit tragic, la scurt timp.
În verile secetoase, când aportul de apă al Bistriței și afluenților de pe versanți este redus, se ițesc dintre ape ruinele bisericii dinamitate. De asemenea, acestea pot fi observate uneori iarna când nivelul lacului este mai scăzut. Despre blestemul care însoțește povestea bisericii de sub ape vorbesc oamenii locului, atunci când vin veștile despre înecații din lac, mărturie stând sutele de cruci de pe mal care marchează tragediile.
Pentru a închide barajul de la Bicaz, comuniștii au strămutat peste 18.000 de oameni. În acest proces, care a început în anul 1956, au dispărut sate precum Reteș, Letești, Cârnu, iar părți din Răpciuni, Izvoru Alb, Hangu, Buhalnița, Secu și Poiana Largului au fost rupte.
Cu un an înainte de inaugurarea barajului, pe 1 iulie 1960, preoții satelor Hangu și Fârțagi au început să-și îndemne enoriașii, la slujba de duminică, să-și mute morții în noul cimitir de pe Dealul Chirițenilor. Acesta a fost începutul a ceea ce avea să fie numit mai târziu „Drumul Morților” – drumul pe care au fost transportate osemintele.
Rămășițele bisericii de la Hangu, de pe fundul lacului de acumulare Izvorul Muntelui, au în spate o poveste tragică din primăvara anului 1959, când comuniștii erau în plin proces de strămutare a locuitorilor din vetrele satelor ce urmau să devină cuva lacului de acumulare.
Lucrările la acest lăcaș au început în anul 1922 și au durat aproape 30 de ani. La ridicarea bisericii s-a folosit beton armat cu șine de fier, luate de la o cale ferată forestieră dezafectată după Primul Război Mondial. Se spune că acesta a fost unul dintre motivele pentru care biserica nu a putut fi dezafectată și transportată în altă zonă, așa cum s-a procedat cu alte lăcașuri din zonă.
În mai 1951, biserica a fost sfințită, având hramul Înălțarea Domnului. A funcționat doar opt ani, pentru că progresul era considerat mult mai important decât religia. Pe 22 mai 1959, biserica a fost dinamitată, sub privirile îngrozite ale localnicilor.
Se spune că dacă ar fi întârziat cu o zi dinamitarea bisericii Hangu, aceasta ar fi fost salvată, deoarece preotul Mihai Coroamă obținuse aprobarea ca lăcașul să rămână în picioare. Tot în legendele locului se vorbește că cei doi ingineri care s-au ocupat cu operațiunea de dinamitare a bisericii au sfârșit tragic, la scurt timp.
În verile secetoase, când aportul de apă al Bistriței și afluenților de pe versanți este redus, se ițesc dintre ape ruinele bisericii dinamitate. De asemenea, acestea pot fi observate uneori iarna când nivelul lacului este mai scăzut. Despre blestemul care însoțește povestea bisericii de sub ape vorbesc oamenii locului, atunci când vin veștile despre înecații din lac, mărturie stând sutele de cruci de pe mal care marchează tragediile.
Muntele ceahlau
Masivul Ceahlău, adesea descris ca “Olimpul românilor”, este un izvor de inspirație pentru numeroși scriitori și un loc în care legendele și doinele neamului românesc prind viață. Situat în inima Moldovei și reflectându-și măreția în limpezimea lacului Izvorul Muntelui, masivul domină împrejurimile și impune admirație prin frumusețile sale naturale, slefuite de trecerea timpului.
Deși se înalță cu puțin peste 1900 m, se spune că în zilele senine, cu plafon de nori și atmosferă curată, Ceahlăul oferă o priveliște atât de largă asupra pământului românesc încât se poate vedea chiar marea. În fiecare anotimp, muntele își schimbă înfățișarea, dezvăluind mereu câte puțin din misterele sale.
Ceahlăul este cunoscut și pentru misterele care îl învăluie. În prima parte a lunii august, în lumina primelor raze ale soarelui, umbrele vârfurilor Toaca și Piatra formează o hologramă imensă de formă piramidală. Acest fenomen, denumit Umbra Piramidei, poate fi observat timp de o oră și jumătate. Legendele spun că vârful piramidei indică locul unde este ascunsă comoara dacilor.
O vastă suprafață din masivul Ceahlău este reprezentată de parcul național, o rezervație care cuprinde trei arii protejate care găzduiesc specii rare de plante și animale. Pe vârful Ocolașul Mare, accesul turiștilor este restricționat, zona fiind considerată rezervație științifică. Cu toate acestea, puteți vizita celelalte monumente ale naturii, cum ar fi Cascada Duruitoarea, Polița cu Crini, rezervația de zadă, singurul conifer cu frunze căzătoare, sau Avenul Mare, o grotă din Detunate ce ascunde o lume necunoscută. Parcul Național Ceahlău este unul dintre puținele complexe carpatine în care se păstrează zone nealterate ale naturii, fiind un spațiu propice pentru dezvoltarea exemplarelor de floră și faună protejate.
Masivul Ceahlău, adesea descris ca “Olimpul românilor”, oferă o serie de trasee de drumeție care duc către cele două vârfuri principale: Ocolașul Mare (1907 m) și Toaca (1900 m), acesta din urmă fiind deschis turiștilor. Pe parcursul acestor trasee, veți întâlni numeroase stânci impresionante care străpung pădurea, fiecare având propriile sale legende.
Pentru a vizita rezervația, vă recomand o plimbare cu bicicleta pe drumul care serpuiește prin pădure. Acest traseu poate fi străbătut pe drumul dintre Izvorul Muntelui și stațiunea Durău și oferă priveliști uimitoare asupra stâncilor Ceahlăului. Este o ocazie excelentă de a vă bucura de aerul curat, de verdele copacilor și de cântecul păsărilor.
Dacă planificați o vacanță lungă și relaxantă în zona masivului Ceahlău, nu trebuie să vă faceți griji în privința cazării. Stațiunile de la poalele muntelui, Izvorul Muntelui și Durău, oferă numeroase pensiuni și hoteluri primitoare unde se servesc bucate tradiționale. Cabana de la Izvorul Muntelui, ridicată pe chiliile unor sihaștri, este locul perfect dacă doriți să parcurgeți traseele spre Ocolașul Mic și Stanca Dochiei.
Pentru a surprinde fenomenele misterioase de pe Ceahlău și jocurile unice de lumini de la răsărit și de la apus, vă sfătuiesc să alegeți cabanele de la altitudini mai mari. Cabana Fântânele, amplasată într-un loc unde tasneau trei izvoare, este un loc ideal pentru a vă bucura de liniștea înălțimilor și de aerul curat. La 1790 m altitudine, Cabana Dochia, care a fost devastată în numeroase rânduri, fie de furtuni puternice, fie de armatele din cel de-al doilea Război Mondial, a fost reconstruită și redată turiștilor. Aceasta atrage iubitorii de munte, deoarece constituie un punct generos de belvedere, locul de plecare spre stâncile unice ale Ceahlăului, iar dimineața oferă spectacolul inedit al mării alpine. În plus, Dochia de astăzi este mereu veselă, primindu-vă cu voie bună și acorduri de chitară.
Deși se înalță cu puțin peste 1900 m, se spune că în zilele senine, cu plafon de nori și atmosferă curată, Ceahlăul oferă o priveliște atât de largă asupra pământului românesc încât se poate vedea chiar marea. În fiecare anotimp, muntele își schimbă înfățișarea, dezvăluind mereu câte puțin din misterele sale.
Ceahlăul este cunoscut și pentru misterele care îl învăluie. În prima parte a lunii august, în lumina primelor raze ale soarelui, umbrele vârfurilor Toaca și Piatra formează o hologramă imensă de formă piramidală. Acest fenomen, denumit Umbra Piramidei, poate fi observat timp de o oră și jumătate. Legendele spun că vârful piramidei indică locul unde este ascunsă comoara dacilor.
O vastă suprafață din masivul Ceahlău este reprezentată de parcul național, o rezervație care cuprinde trei arii protejate care găzduiesc specii rare de plante și animale. Pe vârful Ocolașul Mare, accesul turiștilor este restricționat, zona fiind considerată rezervație științifică. Cu toate acestea, puteți vizita celelalte monumente ale naturii, cum ar fi Cascada Duruitoarea, Polița cu Crini, rezervația de zadă, singurul conifer cu frunze căzătoare, sau Avenul Mare, o grotă din Detunate ce ascunde o lume necunoscută. Parcul Național Ceahlău este unul dintre puținele complexe carpatine în care se păstrează zone nealterate ale naturii, fiind un spațiu propice pentru dezvoltarea exemplarelor de floră și faună protejate.
Masivul Ceahlău, adesea descris ca “Olimpul românilor”, oferă o serie de trasee de drumeție care duc către cele două vârfuri principale: Ocolașul Mare (1907 m) și Toaca (1900 m), acesta din urmă fiind deschis turiștilor. Pe parcursul acestor trasee, veți întâlni numeroase stânci impresionante care străpung pădurea, fiecare având propriile sale legende.
Pentru a vizita rezervația, vă recomand o plimbare cu bicicleta pe drumul care serpuiește prin pădure. Acest traseu poate fi străbătut pe drumul dintre Izvorul Muntelui și stațiunea Durău și oferă priveliști uimitoare asupra stâncilor Ceahlăului. Este o ocazie excelentă de a vă bucura de aerul curat, de verdele copacilor și de cântecul păsărilor.
Dacă planificați o vacanță lungă și relaxantă în zona masivului Ceahlău, nu trebuie să vă faceți griji în privința cazării. Stațiunile de la poalele muntelui, Izvorul Muntelui și Durău, oferă numeroase pensiuni și hoteluri primitoare unde se servesc bucate tradiționale. Cabana de la Izvorul Muntelui, ridicată pe chiliile unor sihaștri, este locul perfect dacă doriți să parcurgeți traseele spre Ocolașul Mic și Stanca Dochiei.
Pentru a surprinde fenomenele misterioase de pe Ceahlău și jocurile unice de lumini de la răsărit și de la apus, vă sfătuiesc să alegeți cabanele de la altitudini mai mari. Cabana Fântânele, amplasată într-un loc unde tasneau trei izvoare, este un loc ideal pentru a vă bucura de liniștea înălțimilor și de aerul curat. La 1790 m altitudine, Cabana Dochia, care a fost devastată în numeroase rânduri, fie de furtuni puternice, fie de armatele din cel de-al doilea Război Mondial, a fost reconstruită și redată turiștilor. Aceasta atrage iubitorii de munte, deoarece constituie un punct generos de belvedere, locul de plecare spre stâncile unice ale Ceahlăului, iar dimineața oferă spectacolul inedit al mării alpine. În plus, Dochia de astăzi este mereu veselă, primindu-vă cu voie bună și acorduri de chitară.
Parcul durău
Pârtia Durău, situată la poalele muntelui Ceahlău, este ideală pentru săniuș și schi, atât pentru începători cât și pentru avansați. La o altitudine de 800 m, stratul de zăpadă este asigurat din decembrie până în martie. Pârtia are o lungime de 406 m, o lățime de minim 62 metri, o diferență de nivel de 35 metri și un grad mediu de dificultate.
Sistemul de teleski a fost modernizat în decembrie 2018, având un teleski cu crose duble, cu o capacitate de transport de 1200 persoane/oră și un teleski pentru începători. La partie există și un Centru de închirieri echipamente de schi, sănii, etc., cât și cabane în stil vienez unde se pot servi băuturi și gustări calde. În perioada când partia este deschisă au loc numeroase evenimente, concursuri de schi și săniuș, coborâri spectaculoase pe schiuri în slalom sau în viteză, tubbing, jocuri de lumini laser, focuri de artificii și muzică.
Începând cu data de 9 August 2020, parcul de vară din cadrul Durău Park și-a deschis porțile în mod oficial pentru mii de copii și părinți din județul Neamț și împrejurimi. Parcul este situat în zona Pârtiei Durău, reprezentând varianta de vară a unui concept de distracție în mijlocul naturii, cu un peisaj unic, de care românii pot profita pe tot parcursul anului. Principala atracție este Sania de Vară, cu un traseu de 800 metri pe care se pot atinge viteze de până la 40 km/h, dar parcul este pregătit cu atracții diverse, asigurând opțiuni de distracție pentru toate categoriile de vârstă.
Sute de turiști au avut plăcerea de a se bucura de o zi de distracție în natură în acest weekend care a marcat deschiderea oficială a parcului de vară Durău Park. Dat fiind faptul că toate activitățile și facilitățile principale sunt în aer liber, oamenii pot profita de distracție în condiții de maximă siguranță.
Parcul este amplasat la poalele Masivului Ceahlău, în stațiunea Durău, înconjurat de natură. Considerând că parcul de vară este amplasat în perimetrul Pârtiei Durău, spațiul este unul deschis, cu o priveliște uimitoare. Turiștii pot ajunge ușor la Parcul de Vară, navigând către locația permanentă a Pârtiei Durău
Sistemul de teleski a fost modernizat în decembrie 2018, având un teleski cu crose duble, cu o capacitate de transport de 1200 persoane/oră și un teleski pentru începători. La partie există și un Centru de închirieri echipamente de schi, sănii, etc., cât și cabane în stil vienez unde se pot servi băuturi și gustări calde. În perioada când partia este deschisă au loc numeroase evenimente, concursuri de schi și săniuș, coborâri spectaculoase pe schiuri în slalom sau în viteză, tubbing, jocuri de lumini laser, focuri de artificii și muzică.
Începând cu data de 9 August 2020, parcul de vară din cadrul Durău Park și-a deschis porțile în mod oficial pentru mii de copii și părinți din județul Neamț și împrejurimi. Parcul este situat în zona Pârtiei Durău, reprezentând varianta de vară a unui concept de distracție în mijlocul naturii, cu un peisaj unic, de care românii pot profita pe tot parcursul anului. Principala atracție este Sania de Vară, cu un traseu de 800 metri pe care se pot atinge viteze de până la 40 km/h, dar parcul este pregătit cu atracții diverse, asigurând opțiuni de distracție pentru toate categoriile de vârstă.
Sute de turiști au avut plăcerea de a se bucura de o zi de distracție în natură în acest weekend care a marcat deschiderea oficială a parcului de vară Durău Park. Dat fiind faptul că toate activitățile și facilitățile principale sunt în aer liber, oamenii pot profita de distracție în condiții de maximă siguranță.
Parcul este amplasat la poalele Masivului Ceahlău, în stațiunea Durău, înconjurat de natură. Considerând că parcul de vară este amplasat în perimetrul Pârtiei Durău, spațiul este unul deschis, cu o priveliște uimitoare. Turiștii pot ajunge ușor la Parcul de Vară, navigând către locația permanentă a Pârtiei Durău
Află mai multe pe https://www.duraupark.ro/